Flash Mob

Până acum câteva zile nu știam ce e ăla Flash Mob, dar uite că uitatul la seriale mai aduce surprize. So 10q Weeds.

Spre exemplificare:

Și bonus:

Set for Self Destruction

L-V:8-16

în interpretarea lui Lari Giorgescu

Intro: Am stat cu o foaie albă în faţă

şi m-am tot gândit ce să scriu

- ce poţi scrie despre un spectacol pe care l-ai văzut,

dar nu ai vrea să strici deloc supriza celor

care vor merge să-l vadă

şi ajung să citească aici înainte.

Asta a ieşit.

Ieri am fost la Green, mai exact Teatrul LUNI, după o lungă pauză de dezintoxicare teatral-artistică, aşa că am mers cu inima deschisă şi din fericire nu mi-a călcat-o nimeni în picioare.

Am plecat de acolo plină de sperantă, tocmai pentru că încă există oameni care au ales să facă ceva cu pasiune şi să vorbească despre lucruri pe care nu le conştientizezi decât atunci când îţi sunt aşezate în faţa ochilor sub forma unei idei pertinente.

L-V:8-16 este un one man show minunat. E viu, nu pentru public în general ci pentru noi, ăia 20 de oameni care eram acolo sorbind din paiele multicolore înfipte în sticle. Lari nu-i genul de actriţel (ăsta e noul termen care mă facinează) care să-şi turuie rolul în timp ce tu vorbeşti depre altceva. Nu! E acolo pentru oamenii care au venit să-l vadă. Îi face să se bucure, să fie fascinaţi şi să sufere odată cu el.

Basically, esenţa teatrului e la ea acasă în spectacolul ăsta. Nu-i nimic fuşărit, ascuns, neclar şi asta tocmai pentru că totul e minimalist şi pentru că el şi Ioana Păun (regie) nu s-au temut să folosească sugestia (element rar întâlnit în teatrul din Romania – ușor de regăsit de cele mai multe ori în spectacolele D-nului Dan Puric).

Si totuşi.. Despre ce e vorba? – asta e întrebarea care îmi atinge cel mai des timpanele după ce văd un spectacol. Este despre CURAJ. Asta dacă poţi sintetiza într-un singur cuvânt.. despre curajul de a alege, de a avea atitudine, de a spune într-o zi: STOP! Eu nu vreau să mai fiu aşa!, curaj care lipseşte unei generaţii.

Cu riscul de fi trecută la categoria „groupies”, recunosc, după poezia OuiBaDa, nu am crezut că Lari o să mă impresioneze mai mult, dar a reuşit pentru că îşi depăşeşte aşa frumos limitele din punct de vedere actoricesc.

Când am mers să-l felicităm ne-a spus: Eu şi Ioana chiar am lucrat 2 luni la Call Center ca să putem face mai real spectacolul ăsta. Personajul Andy chiar există, era şeful Ioanei. Şi cred că am avut o sclipire în ochi, am fost impresionată că există tineri actori care aleg drumul corect, care fac studiu pentru rol, nu citesc doar rezumatul piesei, cum cunosc eu unele cazuri.

Astfel timp de 70 de minute în timp real.. parcurgând mai multe etape ale unei vieți în timp teatral, personajul (al cărui nume ne este atît de cunoscut) se zbate între el şi el. Nimic din ce se întâmplă pe scenă nu-i în plus sau în minus, ci matematic cât trebuie, iar recuzita este adorabilă – dar orice alt comentariu ar strica din surpriză – trebuie să mergeţi să vedeţi.

Ps: Titlul acestui post este o idee care nu-mi aparţine şi care sper că se va concretiza într-un alt material scris (ce-i drept nu de mine). Revin curând cu detalii.

OF THE RECORD

Era să uit de cea mai faină descoperire. Se numeşte Of the record şi este un magazin cu cd-uri şi viniluri originale. E deschis de putin timp de unul din Dj-ii din Control (care e ft charming pt oamenii fascinaţi de muzică pentru că ştie o gramadă de lucruri) şi nişte prieteni. Au steagul Angliei în geam şi NME în rafturi. Nu vor să se îmbogăţească şi dacă rezonezi cu ei se îndrăgostesc instantaneu de tine. Pentru că sunt aşa înnebuniţi dupa muzică.

Au avut acolo lansarea Maniac Street Preachers.

Îi găsiţi lângă Club A.

O să-i adoraţi din prima. Tocmai pentru că sunt aşa Of the record.

Ps: Au chiar şi nevăzutul în România: NME TV Station.

Lovely Poster

Tare aş fi vrut ieri să pun şi posterul ăsta, dar tot e bine şi azi.

Deeeeeeci, enjoy… I did..

Chiar îmi place de acest Andreas Markdalen. : )

portocalamecanica.ro

În toate ţările civilizate poţi folosi mijloacele de tranpost în comun pentru a îţi duce bicicleta în cazul în care păţeşte ceva şi nu o poţi repara pe loc, în cazul în care te loveşti şi nu mai poţi merge pe ea.. şi în alte cazuri mai mult sau mai putin extreme. Pentru asta s-a făcut o petiţie. Poate vor semna destui oameni încât să însemne ceva.

Pentru cei pasionaţi de biciclete recomand: portocalamecanica.ro. Intraţi şi vedeţi. Nu are nevoie de alte descrieri.

OBJ..

După fascinaţia maximă pe care a avut-o asupra mea documentarul Helvetica, urmează: .

trailer:

website:

OBJECTIFIED FILM

Te rog Dove..

lasă pădurile să trăiască.

Jur că m-am gândit la asta până mi s-a terminat săpunul din baie şi am început altul care nu era Dove. Prefer să am pielea aspră decât conştiinţa încărcată.

Lear me (sau de azi nu mai scriu despre mine)

Cu femei. Semnat Andrei Şerban. La Bulandra.

Nu pretind că înteleg geniul regizoral. După ce am văzut Unchiul Vanea când a venit la Odeon stiu că domnul Şerban poate face lucruri minunate cu actorii. Absolut minunate. Însă acest Lear nu e din această categorie.

Lear e un joc computerizat. O amestecătură de stiluri, jocuri de noroc şi momente penibile cu o latură pozitivă însă: actori care îşi demonstrează talentul, cum e Dorina Chiriac care face un bufon absolut demenţial şi doamna Mariana Mihuţ (căci este o adevărată doamnă a teatrului românesc) care îşi tratează cu deosebit respect rolul şi prezenţa pe scenă.

Nu m-aş opri la detalii despre scenografie (deşi Buhagiar are stilul lui uşor de recunoscut după elemente dar şi după prezenţa soţiei lui în spectacol) sau metodele folosite pentru scene sângeroase pentru a nu vă strica surprizele, pentru că 3 ore fără suprize ar fi un adevărat chin. Ce vă pot spune e că revine tema cu apa prezentă şi în Unchiul Vanea.

Sincer, spectacolul este o provocare până la un moment, apoi se tranformă într-o glumă, apoi revine la a fi o provocare.

Un rol cu adevărat frumos face şi Andreea Bibiri, ea fiind un Edgar adus pe scenă cu pasiune şi la care se simte că personajul nu este unul reprezentat superficial.

Dacă aveţi timp şi răbdare e de încercat acest spectacol.

Path Election

Tan tan tan tan.

Răspund.

Vocea se transmite prin receptor.

Aprob. Imi e rău. Asta se întâmpla alatăieri.

Tan Tan tan tan tan.

Ieri. Opresc alarma. Mă ridic din pat.

Rezolv o problemă mai veche la birou. Faptul că sunt bolvană e privit cu îndoială pentru că nu mă plâng. Angajaţii de la stat se plâng tot timpul.

Plec prin soare. Mă incomodează pulovărul. Şi geaca.

Ajung încetişor împinsă de Artic Mokeys care îmi inundă obsesiv urechile. Un muncitor strigă după mine versurile unei melodii româneşti celebre. Ofer recompensă substaţială celui care recunoaşte versurile:

“Eşti frumoasă, dar eşti proastă.”

Nu ştiu cum a reuşit să-şi facă aşa o impresie despre mine în mai puţin de 30 de secunde şi fără să schimbăm vreo vorbă/privire.

Observ câţiva oameni care scuipă pe jos de-a lungul zilei. Mă gândesc de fiecare dată la campania Radio Guerilla şi mă întreb retoric dacă aşa marchează unele specii urbane teritoriul. Oare se întorc după câteva zile şi se uită pe drum şi zic: “Ahhh.. saliva mea.. uite.. s-a şi uscat.. ce pată reuşită”. Măcar astă mă face să uit de milioanele de gume de mestecat ce au căzut mai mult/mai puţin intenţionat din gurile unora prin tot oraşul. Alte specii sau or fi tot asta cu marcajul salivar?

Deviez de la poveste. Ajung la destinaţie şi urc la etajul 3. Schimb 2 vorbe. Zâmbete.

Cobor la etajul 2. Mi se spune să scriu cu mâna mea.

Îmi tremură. Nu-i o zi bună joia pentru alegeri. Măzgălesc cuvintele şi plec. Pe drum simt că îmi dau lacrimile. Am ales greşit. Nu acum ci acum câţiva ani. Am renunţat la un vis. Mă întorc din drum. Mă răzgândesc de câteva ori. Mi-aduc aminte cuvintele tremurate cu mină de pix. Management cultural. Ce înseamnă asta? Că o să fiu directoare de teatru? Duuuoamne Fereşte!

Într-un final mă întorc. Dau năvală pe scări. Intru puţin şifonată în birou. Zâmbesc încurcat şi spun că m-am răzgândit. Stârnesc râsete. Ca şi cum timpul ar sta în loc în biroul ăla erau aceeaşi oameni. Tai cu o linie dreaptă. Scriu Jurnalism Teatral şi semnez.

O fată mă întreabă de ce m-am răzgândit. Mă întorc şi articulez ca prin vis: Măcar de partea asta sunt mândră.

Drumul înapoi e fad. Măcar ce va scrie pe diploma mea de licenţă e hotărât.

Ajung acasă, deschid laptopul şi mă uit liniştită la Dear Wendy.

Berlin my love

M-am tot gândit dacă să scriu despre experienţa asta.

Citeam de curând într-o revistă că una dintre opresiunile comuniste a fost şi limitarea libertăţii de mişcare până  aproape de intezicere. Azi am auzit la radio că în Republica Moldova comuniştii au cele mai multe voturi şi probabil vor conduce.

De ce am început cu asta?

Pentru că fiecare loc în plus te schimbă definitiv şi complet. Începi să auzi alte lucruri, să fii mai atent. E un fel de lecitină care te prinde. (Cam ciudată comparaţia, huh?).

De Berlin e greu să nu te îndrăgosteşti. Trebuie să fii complet îngheţat ca să nu-i simţi vibraţia, că să nu ţi se facă pielea toată ca a unei găini zgribulite când ajungi să atingi cu mâinile zidul Belinului. Şi dacă nu înţelegi exact ce a fost ţi se explică peste tot în tăcere sau prin cuvinte: aici au existat oameni care şi-au trăit viaţa captivi, doar pentru că au avut ghinionul să fie aia casa lor..

Citind o să aveţi senzaţia că Berlinul e un loc în care te acoperă tristeţea. Dar de fapt adevărul e că toată istoria lui dramatică, plină de urmele războaielor e perfect complementară cu toată explozia de tinereţe şi zîmbetele oamenilor de pe toate străzile. Dacă saluţi oamenii pe stradă îţi răspund amabil şi cu toate că e permis consumul de băuturi alcoolice pe stradă sau în mijloacele de transport în comun nu am văzut oameni care să fie băuţi excesiv sau  de care să-mi fie frică.

Dacă e ceva care te poate fascina în Berlin este arta contemporană manifestată în special în clădirile care au rămas nelocuite după `89, odată cu căderea zidului. ..Şi transportul lor în comun, care ar putea atinge perfecţiunea până la inventarea teleportarii. E fascinant şi faptul că acceptă şi povestesc ce au trăit părinţii lor. Că nu fumează în majoritatea barurilor. Că au străzile curate. Că aleargă sau merg cu bicicleta (nu există blocaje în trafic) sau stau pe iarbă în parcuri.

Berlin e mai mult decât un oraş frumos. E un loc de care mi-e dor de el ca de o un prieten.. Pentru că e atât de viu.

Sincer, îmi vine să zâmbesc când mă gândesc că am avut norocul să mă nasc în timpuri în care să mă pot plimba.

*Asta ar fi cam 1% din cât de mult m-a impresionat oraşul ăsta magic.