Dezvoltasem o idee interesantă astă vară stând la masă cu un englez pe terasa de la Motoare.
Imi povestea că ar putea să-şi înşele nevasta, că oricum e departe, dar cu cine, că e bătrân. Eu râdeam tâmp de la prea mult alcool şi căldură, era vară, şi îi explicam că vârsta nu-i importantă, poţi sa fii atragător oricând, e o chestie de atitudine. Aşa l-am convins că ar putea avea câte o tipă în fiecare zi a săptămînii, l-a care a replicat haios: “Cu femeile nu merge aşa! Tot timpul or să vrea mai mult, dacă o femeie are stabilită o întâlnire marţi, ea o să vrea să fie joi.. şi atunci te cerţi cu cea de joi şi încep încurcăturile”. Din ce în ce mai multe râsete. Şi se trânteşte afirmaţia: “Tu ai putea să fii orice zi a săptamânii!!!” Nu-mi mai venea aşa tare să râd. I-am zis ca eu sunt genul care nu cere modificare de zile.. că de exemplu, eu dacă aş să fi miercuri, n-aş schimba ziua. Credeam că glumim. Sau măcar că vorbim teoretic. La scurt timp m-am ridicat să plec. M-a întrebat în engleza lui de London City: “Would you be my wednesday?” Am râs. Îi vedeam în faţa ochilor familia şi copii din Londra lui, înşiraţi frumos ca într-o producţie cinematografică de succes. Am plecat.

Următoarele patru miercuri mi-a trimis mesaj să vadă ce fac. Nu ne-am mai văzut din seara aia de pe Motoare.

Lectură de revistă glossy.

Cică specialiştii au identificat o nouă generaţie. Y. Occidental stabilită.

O recunoşti cu uşurinţă. Locuieşte acasă la cei denumiţi părinţii lor (ăştia or fi fost aia din generaţia pro? hihi). Vârsta de locuire la acest mod - 30 de ani. Nu lucrează mai mult de 2 ani în acelaşi loc. Nu se plafonează pentru că au curaj să demisioneze şi să caute altceva. Sunt pasionaţi de ce fac. Sunt interesaţi de voluntariat şi ONG-uri.

Nu sunt îngrijoraţi de viitorul financiar şi se bazează pe moşteniri. Şi părinţii lor ies mai târziu la pensie ca să-i poată susţine.. Dar cică moştenirea nu mai vine. Părinţii cu o ultimă sclipire vând tot ca să trăiască un pic şi pleacă să călătorească.

Şi sunt din generaţia asta, Y, deşi vreau să mă mut cât mai repede d-acasă. Vreau să demisionez când n-o să-mi placă ce fac. Să fiu pasionată. Şi totuşi vreau să visez la moşteniri miraculoase…

Zburau la înălţime mare ca să nu-şi lovească cumva aripile de ceva. Străluceau intens ca doi licurici, ca două luminiţe, înconjurându-se unul pe altul cu dâre de lumină. Se pierdeau în ceaţă printre felinarele şi stălpii electrificaţi. Alunecau uşor pe gheaţă sau curenţi de aer cald. El de o parte, ea de cealaltă. Speriaţi să nu se piardă. Fericiţi că s-au găsit. Comunicau telepatic şi se pierdeau în jocuri de cuvinte. Adormeau zâmbind. Visau unul la celălalt.

 

 

Lexical sunt fericită. Păi? Păi da. Păi de ce? Păi de ce nu? Păi da.. Şampanie. Oricând. Păi? Păi ce.. numai de reve suntem oameni? Orice motiv e bun. Păi? N-am dreptate? Păi am.. nu-i nevoie de confirmări aici. Mi-e dor. Păi da. Păi să explic. Revelionul.. de fapt noaptea aia a fost ciudată. Anul ăsta n-am prins 12 noaptea. N-am numărat 3 .. 2.. 1.. N-am văzut nici măcar o steluţă artificie d-aia specifică. Păi de ce? Păi pentru că uneori, dacă nu mereu, prietenii sunt mai importanţi decît revul. Aşa am prins 12 noaptea stând pe cadă. Şi nu.. nu am greşit.. aşa stăteam, nu în cadă, pe cadă, cu in individ zicând.. “vedeţi că e van dedesupt”.. Ea era supărată.. aproape plângea. Fericirea e în lucruri mărunte încercam să-i explic întrebîndu-mă ce caut aşa departe de casă. Enigmă fericit neelucidată. Păi? Păi a avut rost. M-am plimbat pe un pod şi am fost înconjurată de oameni cu care mă simt mai eu şi decît singură. Completări perfecte. Păi? Păi o fi de la şampanie.. păi.. care din ele? Sau o fi de la călătoria pe poduri.. plină luminiţe, când mi-era frică că va cădea el. Ce o însemna când visezi poduri? Păi? Păi o fi de bine sau de rău? Bine că nu eram singură.. Păi..

Păi am adormit. Şi cineva îmi ţinea mâna pe spate..

Păi?
Păimăstuirea e ceva lexical nu sexual mi s-a zis.

Păi avea dreptate. Eu în schimb credeam că era de la cameră.

Păi m-am hotărât că mai fac un rev. Aproape de casă. Tot cu şampanie. Dar cu steluţe şi numărătoare. Păi? Păi altfel nu ştiu când a trecut 2007. Şi pierd tot 2008. Şi cel mai important ..vreau să-mi pun dorinţă la 12 noaptea ca să se împlinească.

Păi ce dorinţă?

Păi dacă spun nu se împlineşte oricum.

Păi?

Trebuia să spui tu păi..

Păi?

Păi?

Păi?

Păi?

…

Camera lui Johan era ca un loc magic. Timpul îşi pierdea valoarea acolo. Era complementar cu nisipul din clepsidre.

Johan îi măsurase toate colţurile folosind matrici şi împrăştiaşe în ea, mai alandala, mai organizat, în funcţie de cheful pe care îl avea, tot felul de note muzicale.

De câteva ori încercase să arate o parte din notele agăţate pe sfori imaginare unor fete, însă niciuna credea el, nu le văzuse. Aşa că de la un timp se hotărâse să renunţe definitv. Credea că femeile inteligente sunt prea departe, iar cele frumoase sunt prea întinate pentru notele lui muzicale. Se îneca în cearşafuri şi vedea în umbrele de pe tavan urmări nefaste ale aşteptării lui.

Reacţia cea mai ciudată a camerei Johaniene era la unele lacrimi, lacrimile potrivite. Atunci se făcea înţeles de ce scârţâia îngrozitor patul lui, la fiecare mişcare. Era făcut din scorţişoară… de fapt, e mult spus făcut; Johan pusese toate sunetele de scorţişoară să-i însoţească patul. Lacrimile potrivite erau doar cheia în care trebuiau cântate notele, pentru ca sunele să iasă corect, ca o simfonie. A scorţişoarei…

Johan însă fusese bolnav când revelaţia se produsese.

Îi ardeau tâmplele şi ochii îi sclipeau îngrozitor. Credea că patul nu-l lăsa să doarmă. Tind să cred că făcuse totuşi o alergie de la faptul că lipsea o cheia sol de la începutul unui portativ sau pentru la acel moment nu mâncase de mult sarmale.

Lumea se împărţise în două. Era el şi restul lor. Restul oamenilor. Johan şi lumea întreagă. Viaţa lui nu i s-a părut niciodată simplă, dar cu cât încerca să facă ceva cu atât i se părea mai complicat tot.

Încercase să fugă în Finlanda, unde cunoştea o fată drăguţă, în ideea de a salva delfinii şi găsise doar oferte descurajante. Mai ales pentru că el, Johan, era genul de om care se bucura intens pentru lucrurile frumoase care se întâmplau, ca de exemplu să câştige Poli Timişoara în faţa Clujului la fotbal. Ăsta a fost un motiv destul de bun să bea singur o sticlă întreagă de şampanie. Ştia că unele bucurii mărunte le poti savura doar singur.

Johan iubise o fată care se dovedise a fi prea departe. Asta îl îndepărtase de restul lumii. Îi furase ceva din încredere, cum fac toate marile iubiri când se termină.

Apoi începuse o facultate şi o abandonase pentru alta. De la un timp credea că facultatea îl abandona pe el şi nu invers.

Trăia mai mult ascuns dincolo de sticle de bere al căror conţinut îl consumau alţii mai mult şi învăluit în aromă de salvie. Îşi asculta bătăile inimii chiar înainte să adoarmă ca să fie sigur că încă mai trăieşte şi visa printre melodiile din playlist la o lume care arată cu totul altfel.

De la o vreme însă îl urmăreau un fel de Furii antice pe care le denumise Depresiile. Grii-negre şi insistente.

În restul timpului cânta. Superb. Dar îi era frică de el şi de faptul că muzica ar putea să-l ducă undeva. Şi cine ar putea să-l condamne că-i e frică, într-o ţară în care dacă eşti altfel soluţia e să fii uniformizat şi nu încurajat să faci ceva…

Fuck you Romania!

ps: Sunt trimisă de God de la departamentul Lui de Resurse Umane. Îşi Cere scuze că în Romania nu exista aşa ceva. Cică mai durează. M-a rugat să aleg eu deşertul pentru numele Lui.. propuneri?

Permanent frigul ia prin suprindere. Ca să nu mai vorbim de zăpadă care uimeşte autorităţile mereeeeeeu.

De la primă ninsoare, la primă ninsoare toate autorităţile mor de surprindere. Nu că m-ar interesa prea mult ce surprinderi au ele, autorităţile.

Fiind autoritare măcar prin nume, poate foloseşte la ceva.. unde ¤#”%”¤ vroiam să ajung? Aaaaaa, da, la frig. Episodul mi-am uitat căciula deja mă sperie, e un fel de mi-am uitat spada pentru cavalerii medievali. Şi acum ce fac? Eu m-am hotatărât ca din toate luptele complet inutile pe care le duc că asta cu frigul e una la care nu vreau să renunţ. Mă gândesc serios să acţionez printr-un manifest cu aromă de măr şi scorţisoară ca toamna-iarna-primăvara 2008 - 2009 să fie lipsită de temperaturi scăzute (da..un pic egoist dacă ne gândim la agricultură şi încălzirea planetei). Rămâne de văzut cum o să aplicăm executarea dacă manifestul va avea succes. Poate aerele condiţionate vor fi obligate de autorităţi să funcţioneze în ambele sensuri uniformizând temperatura. Uhhhaaaaaa. Aberez. Mi-e frig şi d-aia.

Ceai, plapumă, somn.. brrrrrrrr..

Marţi.
Principiu erodat deja cu 3 ceasuri rele. Asta a fost norocoasă. N-am păţit nimic. Ba chiar a fost distractivă cumva.

Am început să scriu pentru că mă uitam la ce filme există în computer şi am dat peste Closer şi 5 minute am stat nemişcată cu vocea lui Demian Rice absorbită de timpane. Oare ce mă fascinează aşa mult la începuturi? Unele au frecvenţa parfumurilor care se potrivesc perfect cu ph-ul pielii.. dar oare când devine sufocant? Când începe să ni se fure libertatea şi când ne simţim pierduţi că ne-o dăm singuri şi nu ştim dacă merită. Când coborâm din tren în drum spre casă pentru că de fapt locuim deja în altă parte? Când merită să te întorci? Când merită să nu mai trăieşti pentru că celălalt nu e..

Nu ştiu şi am renunţat să caut răspunsuri, mă consumă aiurea.
Poate oamenii ar trebui să trăiască şi între iubire şi ei înşişi şi nu doar din astea două.
Până una alta mă străduiesc să mă educ, să fiu mai mult eu.
So, cum ar zice o bună prietenă a mea.. fuck me lyrically, or fuckin` leave me alone!

Heima.

Descoperire de fascinaţie maximă.

De ce? Pentru că filmul dincolo de subiect mi-a încântat persistenţa retiniană cu unul dintre cele mai frumoase vise umane, cel al întoarcerii timpului, un fel de retourn to inoccence.

Aşa Iceland e acasă şi pare un paradis regăsit. Şi culorile toate par ireale, de vis. Iar fundalul Sigur Ros are efect superb.

Concluzia: dacă descoperi ceva ce îţi place şi faci asta ca o pasiune, toată lumea va rezona cu tine..

[2007, regie Dean DeBlois]

Să avem curaj să iubim în tăcere.

Să nu ne mai aruncăm în cuvinte măreţe.

Să nu putem respira unul fără celălalt.

Să ne cedeze plămânii, să se mişte atriile şi ventriculul în sens contrar naturii şi acele ceasurilor în toate direcţiile.

Să avem sufletul pierdut şi toată fiinţa trează în aşteptate.

Fericirea e un lucru mărunt. S-a spus fără să fie demonstrat. Axiomic.

Sartre ne judecă. Infernul e în ceilalţi. Despre Paradis nu am găsit menţionări. Minimalist convenţional. Ne jucăm de-a jocul. Pierderea în reguli e inevitabilă.

Start game. Zâmbet.