show me the way to moon
Marţi.
Principiu erodat deja cu 3 ceasuri rele. Asta a fost norocoasă. N-am păţit nimic. Ba chiar a fost distractivă cumva.
Am început să scriu pentru că mă uitam la ce filme există în computer şi am dat peste Closer şi 5 minute am stat nemişcată cu vocea lui Demian Rice absorbită de timpane. Oare ce mă fascinează aşa mult la începuturi? Unele au frecvenţa parfumurilor care se potrivesc perfect cu ph-ul pielii.. dar oare când devine sufocant? Când începe să ni se fure libertatea şi când ne simţim pierduţi că ne-o dăm singuri şi nu ştim dacă merită. Când coborâm din tren în drum spre casă pentru că de fapt locuim deja în altă parte? Când merită să te întorci? Când merită să nu mai trăieşti pentru că celălalt nu e..
Nu ştiu şi am renunţat să caut răspunsuri, mă consumă aiurea.
Poate oamenii ar trebui să trăiască şi între iubire şi ei înşişi şi nu doar din astea două.
Până una alta mă străduiesc să mă educ, să fiu mai mult eu.
So, cum ar zice o bună prietenă a mea.. fuck me lyrically, or fuckin` leave me alone!
Lasă un Răspuns