Camera lui Johan era ca un loc magic. Timpul îşi pierdea valoarea acolo. Era complementar cu nisipul din clepsidre.
Johan îi măsurase toate colţurile folosind matrici şi împrăştiaşe în ea, mai alandala, mai organizat, în funcţie de cheful pe care îl avea, tot felul de note muzicale.
De câteva ori încercase să arate o parte din notele agăţate pe sfori imaginare unor fete, însă niciuna credea el, nu le văzuse. Aşa că de la un timp se hotărâse să renunţe definitv. Credea că femeile inteligente sunt prea departe, iar cele frumoase sunt prea întinate pentru notele lui muzicale. Se îneca în cearşafuri şi vedea în umbrele de pe tavan urmări nefaste ale aşteptării lui.
Reacţia cea mai ciudată a camerei Johaniene era la unele lacrimi, lacrimile potrivite. Atunci se făcea înţeles de ce scârţâia îngrozitor patul lui, la fiecare mişcare. Era făcut din scorţişoară… de fapt, e mult spus făcut; Johan pusese toate sunetele de scorţişoară să-i însoţească patul. Lacrimile potrivite erau doar cheia în care trebuiau cântate notele, pentru ca sunele să iasă corect, ca o simfonie. A scorţişoarei…
Johan însă fusese bolnav când revelaţia se produsese.
Îi ardeau tâmplele şi ochii îi sclipeau îngrozitor. Credea că patul nu-l lăsa să doarmă. Tind să cred că făcuse totuşi o alergie de la faptul că lipsea o cheia sol de la începutul unui portativ sau pentru la acel moment nu mâncase de mult sarmale.
