L-V:8-16
în interpretarea lui Lari Giorgescu
Intro: Am stat cu o foaie albă în faţă
şi m-am tot gândit ce să scriu
- ce poţi scrie despre un spectacol pe care l-ai văzut,
dar nu ai vrea să strici deloc supriza celor
care vor merge să-l vadă
şi ajung să citească aici înainte.
Asta a ieşit.
Ieri am fost la Green, mai exact Teatrul LUNI, după o lungă pauză de dezintoxicare teatral-artistică, aşa că am mers cu inima deschisă şi din fericire nu mi-a călcat-o nimeni în picioare.
Am plecat de acolo plină de sperantă, tocmai pentru că încă există oameni care au ales să facă ceva cu pasiune şi să vorbească despre lucruri pe care nu le conştientizezi decât atunci când îţi sunt aşezate în faţa ochilor sub forma unei idei pertinente.
L-V:8-16 este un one man show minunat. E viu, nu pentru public în general ci pentru noi, ăia 20 de oameni care eram acolo sorbind din paiele multicolore înfipte în sticle. Lari nu-i genul de actriţel (ăsta e noul termen care mă facinează) care să-şi turuie rolul în timp ce tu vorbeşti depre altceva. Nu! E acolo pentru oamenii care au venit să-l vadă. Îi face să se bucure, să fie fascinaţi şi să sufere odată cu el.
Basically, esenţa teatrului e la ea acasă în spectacolul ăsta. Nu-i nimic fuşărit, ascuns, neclar şi asta tocmai pentru că totul e minimalist şi pentru că el şi Ioana Păun (regie) nu s-au temut să folosească sugestia (element rar întâlnit în teatrul din Romania – ușor de regăsit de cele mai multe ori în spectacolele D-nului Dan Puric).
Si totuşi.. Despre ce e vorba? – asta e întrebarea care îmi atinge cel mai des timpanele după ce văd un spectacol. Este despre CURAJ. Asta dacă poţi sintetiza într-un singur cuvânt.. despre curajul de a alege, de a avea atitudine, de a spune într-o zi: STOP! Eu nu vreau să mai fiu aşa!, curaj care lipseşte unei generaţii.
Cu riscul de fi trecută la categoria „groupies”, recunosc, după poezia OuiBaDa, nu am crezut că Lari o să mă impresioneze mai mult, dar a reuşit pentru că îşi depăşeşte aşa frumos limitele din punct de vedere actoricesc.
Când am mers să-l felicităm ne-a spus: Eu şi Ioana chiar am lucrat 2 luni la Call Center ca să putem face mai real spectacolul ăsta. Personajul Andy chiar există, era şeful Ioanei. Şi cred că am avut o sclipire în ochi, am fost impresionată că există tineri actori care aleg drumul corect, care fac studiu pentru rol, nu citesc doar rezumatul piesei, cum cunosc eu unele cazuri.
Astfel timp de 70 de minute în timp real.. parcurgând mai multe etape ale unei vieți în timp teatral, personajul (al cărui nume ne este atît de cunoscut) se zbate între el şi el. Nimic din ce se întâmplă pe scenă nu-i în plus sau în minus, ci matematic cât trebuie, iar recuzita este adorabilă – dar orice alt comentariu ar strica din surpriză – trebuie să mergeţi să vedeţi.
Ps: Titlul acestui post este o idee care nu-mi aparţine şi care sper că se va concretiza într-un alt material scris (ce-i drept nu de mine). Revin curând cu detalii.
