Tot ce am scris ieri a nu fi luat in considerare.

Azi sunt alta.

I would prefer to have a bottle in front of me rather than a frontal lobotomy.

Tom Waits

Pe măsură ce stiu mai mult sunt mai speriată. Mă simt ca un copil care descoperă că lumea nu-i din fața blocului până la magazinul cu pâine. Și-mi face bine că nu mă mai învârt în cercuri concentrice. am trecut la spirale. E un pas major. Nu stiu nimic despre politica din România. Poate-i foarte lipsita de logică și d-asta, pentru că în rest am fost mereu bună la a analiza ce-i în jurul meu. Sau cel puțin asa credeam.

Apocaliptic simt că o sa vomit când îmi dau seama câți oameni din jurul meu renunță la tot. Le vezi în ochi resemnarea ca o moarte subidă. Nu-i compătimesc dar mă sperie că nu pot face nimic. Mă uit la seriale ieftine și observ glumele dureroase inserate. Cei care le-au scris știu despre toate răutățile din lume dar sunt imuni sau poate așa găsesc ei că pot protesta.

Habar n-am.

Știu doar că am senzația că toată infomația asta mă face să fiu un balon. Am senzația ca o sa cresc mare.. mare.. încât n-o să mai încap pe ușa.

Îndefiniv nu-i decât o iluzie că suntem ok..

În loc de ce faci întreabă-te care e melodia care simţi că ţi-a invadat până la refuz gândurile.

Eu tot revin la asta..

Şi cineva mi-a zis… Soy tu aire, adică “io mi-s aeru tău”?

Până acum câteva zile nu știam ce e ăla Flash Mob, dar uite că uitatul la seriale mai aduce surprize. So 10q Weeds.

Spre exemplificare:

Și bonus:

L-V:8-16

în interpretarea lui Lari Giorgescu

Intro: Am stat cu o foaie albă în faţă

şi m-am tot gândit ce să scriu

- ce poţi scrie despre un spectacol pe care l-ai văzut,

dar nu ai vrea să strici deloc supriza celor

care vor merge să-l vadă

şi ajung să citească aici înainte.

Asta a ieşit.

Ieri am fost la Green, mai exact Teatrul LUNI, după o lungă pauză de dezintoxicare teatral-artistică, aşa că am mers cu inima deschisă şi din fericire nu mi-a călcat-o nimeni în picioare.

Am plecat de acolo plină de sperantă, tocmai pentru că încă există oameni care au ales să facă ceva cu pasiune şi să vorbească despre lucruri pe care nu le conştientizezi decât atunci când îţi sunt aşezate în faţa ochilor sub forma unei idei pertinente.

L-V:8-16 este un one man show minunat. E viu, nu pentru public în general ci pentru noi, ăia 20 de oameni care eram acolo sorbind din paiele multicolore înfipte în sticle. Lari nu-i genul de actriţel (ăsta e noul termen care mă facinează) care să-şi turuie rolul în timp ce tu vorbeşti depre altceva. Nu! E acolo pentru oamenii care au venit să-l vadă. Îi face să se bucure, să fie fascinaţi şi să sufere odată cu el.

Basically, esenţa teatrului e la ea acasă în spectacolul ăsta. Nu-i nimic fuşărit, ascuns, neclar şi asta tocmai pentru că totul e minimalist şi pentru că el şi Ioana Păun (regie) nu s-au temut să folosească sugestia (element rar întâlnit în teatrul din Romania – ușor de regăsit de cele mai multe ori în spectacolele D-nului Dan Puric).

Si totuşi.. Despre ce e vorba? – asta e întrebarea care îmi atinge cel mai des timpanele după ce văd un spectacol. Este despre CURAJ. Asta dacă poţi sintetiza într-un singur cuvânt.. despre curajul de a alege, de a avea atitudine, de a spune într-o zi: STOP! Eu nu vreau să mai fiu aşa!, curaj care lipseşte unei generaţii.

Cu riscul de fi trecută la categoria „groupies”, recunosc, după poezia OuiBaDa, nu am crezut că Lari o să mă impresioneze mai mult, dar a reuşit pentru că îşi depăşeşte aşa frumos limitele din punct de vedere actoricesc.

Când am mers să-l felicităm ne-a spus: Eu şi Ioana chiar am lucrat 2 luni la Call Center ca să putem face mai real spectacolul ăsta. Personajul Andy chiar există, era şeful Ioanei. Şi cred că am avut o sclipire în ochi, am fost impresionată că există tineri actori care aleg drumul corect, care fac studiu pentru rol, nu citesc doar rezumatul piesei, cum cunosc eu unele cazuri.

Astfel timp de 70 de minute în timp real.. parcurgând mai multe etape ale unei vieți în timp teatral, personajul (al cărui nume ne este atît de cunoscut) se zbate între el şi el. Nimic din ce se întâmplă pe scenă nu-i în plus sau în minus, ci matematic cât trebuie, iar recuzita este adorabilă – dar orice alt comentariu ar strica din surpriză – trebuie să mergeţi să vedeţi.

Ps: Titlul acestui post este o idee care nu-mi aparţine şi care sper că se va concretiza într-un alt material scris (ce-i drept nu de mine). Revin curând cu detalii.

Era să uit de cea mai faină descoperire. Se numeşte Of the record şi este un magazin cu cd-uri şi viniluri originale. E deschis de putin timp de unul din Dj-ii din Control (care e ft charming pt oamenii fascinaţi de muzică pentru că ştie o gramadă de lucruri) şi nişte prieteni. Au steagul Angliei în geam şi NME în rafturi. Nu vor să se îmbogăţească şi dacă rezonezi cu ei se îndrăgostesc instantaneu de tine. Pentru că sunt aşa înnebuniţi dupa muzică.

Au avut acolo lansarea Maniac Street Preachers.

Îi găsiţi lângă Club A.

O să-i adoraţi din prima. Tocmai pentru că sunt aşa Of the record.

Ps: Au chiar şi nevăzutul în România: NME TV Station.

Tare aş fi vrut ieri să pun şi posterul ăsta, dar tot e bine şi azi.

Deeeeeeci, enjoy… I did..

Chiar îmi place de acest Andreas Markdalen. : )

În toate ţările civilizate poţi folosi mijloacele de tranpost în comun pentru a îţi duce bicicleta în cazul în care păţeşte ceva şi nu o poţi repara pe loc, în cazul în care te loveşti şi nu mai poţi merge pe ea.. şi în alte cazuri mai mult sau mai putin extreme. Pentru asta s-a făcut o petiţie. Poate vor semna destui oameni încât să însemne ceva.

Pentru cei pasionaţi de biciclete recomand: portocalamecanica.ro. Intraţi şi vedeţi. Nu are nevoie de alte descrieri.

După fascinaţia maximă pe care a avut-o asupra mea documentarul Helvetica, urmează: .

trailer:

website:

OBJECTIFIED FILM