Asadar azi am deschis plina de voiosie pagina, ca un strain care se uita pe ea si m-am gandit sa sterg ce era deprimant si sa-i dau o noua aura shinny, dar m-am trezit cucerita de diversitatea starilor. Si la o adica, cum sa te autostergi dupa ce te-ai scris? E lipsit de perspectiva. A ca si cum ai taia o parte din evolutie.

Dar de ce ieri am vrut sa fac aceasta reorganizare? Era o idee mai veche,  doar ca ieri abia ieri, cand am avut o zi lunga, chiar foarte lunga, dintre cele mai lungi si frumoase dupa mult timp am simti nevoia de schimbare. Zilele care nu ai vrea sa se termine. Ca atare am adormit la o ora tarzie, incercand sa trag de timp.. de fapt sa profit cat mai mult de el de senzatie, sa citesc cat mai mult din paginile scrise de Anne Birkefeldt Ragde care parca a scris jumatate din actiunea cartii Plopii din Berlin intr-una din casele copilariei mele.

Muzica frumoasa, oameni dragi, turta dulce, placinta cu mere, vin fiert, muzeu si imagini panoramice care, lumina aia perfecta care te face sa te simti bine fara sa stii de ce, descoperiri atunci cand nu te mai astepti. Dragoste la prima vedere de un aparat foto de la Pentax si perspective noi asupra lucrurilor importante din viata mea. Pentru o alta perspectiva asupra zilei de ieri cititi aici.

Poate o fi depresie de toamna sau ziua lui Mihnea sau vinul. Cine mai stie? La multi ani! Vin sa fie!

Ma tot gandesc ca timpul trece aiurea si eu raman in spate. Ca ma urmareste cu ghiare reci tot timpul. Ca nu ma bucur de el.

Dar cum sa te bucuri? Inchipuie-ti ca esti pe o insula pustie. Ca te uiti in zare. Si e marea turcoaz si zambesti. Okay, acum shake up. It`s just shit. Si in romanoengleza mea, oricat de tampit ar parea e un mare adevar. La 19 ani te regasesti in melodii.. si haine si tot felul de adiacente pentru fericire. Cand te uiti drept spre 30 si tragi aer in piept simti ca nu mai poti sa expiri. Te intrebi ca prostu: ce caut aici? cine sunt? pentru ce ma trezesc dimineata? pui un post si astepti sa ti se intample ceva..

Azi a fost un fel de retourn to inoccence. Vin rosu si paine cu unt si cu miere. A doua parte e ca atunci cand eram mica.

Imi povestea mama ca erau ierni in care nu avea ce sa ne dea sa mancam.. imediat dupa ce comunismul a fugit si somajul a venit alergand…si ne dadea paine cu margarina si dulceata de gutui.. si azi.. cu toata ploaia asta m-am terzit intorcandu-ma la painea prajita cu unt..

Unele lucruri se schimba.. te calca in picioare si te lasa altfel. Altele se intorc dupa mult timp. Ca painea cu unt.

Libertatea e un lucru marunt. Si uneori ascuns. Fericirea la fel.

Ca atare, odată cu starea de spirit s-a modificar şi freza, cu apariţia unui miraculos breton, care în mod firesc mă enerveză puţin şi care a adus şi o freză french ataşată.

Cineva mă întreabă la telefon dacă în instituţia în care lucrez se face cafea la expresor cu pastile (sau capsule – nu-mi mai amintesc exact).. şi sincer mi-au căzut ochii direct pe fierbătorul de cafea, clasic şi pe cana din care tocmai sorb, lângă care mi-am imaginat un flacon de pastile. Iar la întrebarea, cîte persoane lucrează în instituţia dumneavoastră mi l-am imaginat pe domnul de la poartă faţă de care mă roade o întrebare statistică, oare la câte saluturi trebuie să răspundă zilnic.

Deci mă concentrez pe cu totul alte elemente decât până acum, unele umane, altele statistice, altele farmaceutice..  în funcţie de necesitate.

Moment publicitar: în revista La Scena, scrie mai nou Jack Rider. Pentru cunoscători.

*Revin cu info despre cum e să fii din nou student. Etapa master. Categoria grea.

Şi zici că.. nu-i mare chestie că acum nu-ţi mai permiti nici vacanţa în Vamă şi zâmbeşti ca prostul (eu chiar am râs) când după doi ani în loc să-ţi mărească salariu ţi-l reduc cu un sfert, că bugetarii aşa păţesc. Unii primesc bonusuri alţii reduceri salariale. Amuzant şi nu prea. Oricât de calm ai fi, faptul că nimeni nu ştie clar ce se întamplă e ucigător pentru spirit.

Aşa, în starea asta, am ajuns la o aniversare cu tort delicios şi prieteni dragi. Însă pe drumul înapoi spre casă am văzut nişte clădiri superbe aproape de Unirea, superbe şi în paragină şi nimeni nu face nimic? Şi răspunsul a venit de la mama..

Sistemul din Romania ori te descurajează ori te împiedică să faci ceva, în funcţie de noroc. Orice bine, tot rău iese.  Când aude cineva de un furt în altă ţară, imediat se gândeşte că raufăcătorul a fost român. Aşa multă încredere avem în poporul nostru care arde gunoaie în rezervaţie naturală şi distruge centrul vechi cu termopane şi mastodonţi de sticla, închide instituţii de cultură, poluează zonele considerate monumente naturale, nu-şi plăteşte sportivii de performanţă campioni internaţionali şi schimbă bordurile în fiecare lună în timp ce se plânge că nu este bani la buget. Ne merită soarta ca popor. Nu facem nimic şi vrem să ne îmbogăţim instant.

În curând România va deveni doar o schemă dintr-o carte şi toată lumea civilizată o să înveţe la şcoală despre un exemple de prostie care a făcut piedut un întreg popor, iar cei ce au avut curajul să plece în alte ţări vor rămâne cu o cetăţenie fictivă.

Noroc că mi-a trimis bunica gem de caise. De mâine sunt în concediu.. poate până la toamnă mă mai relaxez.

Azi însă m-a lovit un dor nebun să scriu în my ”native” limbă (conf. unei minunate povești despre răzvrătire linvistică aflată la o terasă într-o seară frumoasă vara trecută) de nu m-am mai putut abține.

Mi-a făcut poftă baiatul asta să mă joc de-a cuvintele.

De fapt vroiam să scriu despre frică. Mergând azi pe bicicletă, dincolo de concentrarea mea de a nu lovi nici o fința vie sau stâlp, mi„am dat seama de cantitatea de frică care mă urmărește zilnic ca o boală. Să nu greșesc, să nu mănânc alimente greșite (carbo & zahăr/sare.. sau la o descriere mai pe scurt, nimic bun la gust), să nu cad cu bicicleta, să nu-mi sparg ochelarii, să nu întârzii, să nu vorbesc prea tare sau prea încet, să nu deranjez, să nu am hainele murdare, să nu am părul ciufulit, să nu treacă timpul prea repede, să nu uit că pot oricând să mă răzgândesc, să nu pierd vremea aiurea.. 90 % din gânduri aduceau cu ele o stare de anxietate. Și asta  mi-a adus aminte de reclama la Izvorul Alb în care ți se zicea ca ești 90% apă și cumva o cordeluță a minții mele a făcut legătura că poate frica e echivalentul apei din corpul nostru, undeva la nivel metafizic.. O tâmpenie nu?

Poate că da.. dar cine a văzut LOST până la final știe de ce! HA!

Azi sunt alta.

Tom Waits

Apocaliptic simt că o sa vomit când îmi dau seama câți oameni din jurul meu renunță la tot. Le vezi în ochi resemnarea ca o moarte subidă. Nu-i compătimesc dar mă sperie că nu pot face nimic. Mă uit la seriale ieftine și observ glumele dureroase inserate. Cei care le-au scris știu despre toate răutățile din lume dar sunt imuni sau poate așa găsesc ei că pot protesta.

Habar n-am.

Știu doar că am senzația că toată infomația asta mă face să fiu un balon. Am senzația ca o sa cresc mare.. mare.. încât n-o să mai încap pe ușa.

Îndefiniv nu-i decât o iluzie că suntem ok..

Eu tot revin la asta..

Şi cineva mi-a zis… Soy tu aire, adică “io mi-s aeru tău”?

Spre exemplificare:

Și bonus: