Te rog Dove..

lasă pădurile să trăiască.

Jur că m-am gândit la asta până mi s-a terminat săpunul din baie şi am început altul care nu era Dove. Prefer să am pielea aspră decât conştiinţa încărcată.

Lear me (sau de azi nu mai scriu despre mine)

Cu femei. Semnat Andrei Şerban. La Bulandra.

Nu pretind că înteleg geniul regizoral. După ce am văzut Unchiul Vanea când a venit la Odeon stiu că domnul Şerban poate face lucruri minunate cu actorii. Absolut minunate. Însă acest Lear nu e din această categorie.

Lear e un joc computerizat. O amestecătură de stiluri, jocuri de noroc şi momente penibile cu o latură pozitivă însă: actori care îşi demonstrează talentul, cum e Dorina Chiriac care face un bufon absolut demenţial şi doamna Mariana Mihuţ (căci este o adevărată doamnă a teatrului românesc) care îşi tratează cu deosebit respect rolul şi prezenţa pe scenă.

Nu m-aş opri la detalii despre scenografie (deşi Buhagiar are stilul lui uşor de recunoscut după elemente dar şi după prezenţa soţiei lui în spectacol) sau metodele folosite pentru scene sângeroase pentru a nu vă strica surprizele, pentru că 3 ore fără suprize ar fi un adevărat chin. Ce vă pot spune e că revine tema cu apa prezentă şi în Unchiul Vanea.

Sincer, spectacolul este o provocare până la un moment, apoi se tranformă într-o glumă, apoi revine la a fi o provocare.

Un rol cu adevărat frumos face şi Andreea Bibiri, ea fiind un Edgar adus pe scenă cu pasiune şi la care se simte că personajul nu este unul reprezentat superficial.

Dacă aveţi timp şi răbdare e de încercat acest spectacol.

Path Election

Tan tan tan tan.

Răspund.

Vocea se transmite prin receptor.

Aprob. Imi e rău. Asta se întâmpla alatăieri.

Tan Tan tan tan tan.

Ieri. Opresc alarma. Mă ridic din pat.

Rezolv o problemă mai veche la birou. Faptul că sunt bolvană e privit cu îndoială pentru că nu mă plâng. Angajaţii de la stat se plâng tot timpul.

Plec prin soare. Mă incomodează pulovărul. Şi geaca.

Ajung încetişor împinsă de Artic Mokeys care îmi inundă obsesiv urechile. Un muncitor strigă după mine versurile unei melodii româneşti celebre. Ofer recompensă substaţială celui care recunoaşte versurile:

“Eşti frumoasă, dar eşti proastă.”

Nu ştiu cum a reuşit să-şi facă aşa o impresie despre mine în mai puţin de 30 de secunde şi fără să schimbăm vreo vorbă/privire.

Observ câţiva oameni care scuipă pe jos de-a lungul zilei. Mă gândesc de fiecare dată la campania Radio Guerilla şi mă întreb retoric dacă aşa marchează unele specii urbane teritoriul. Oare se întorc după câteva zile şi se uită pe drum şi zic: “Ahhh.. saliva mea.. uite.. s-a şi uscat.. ce pată reuşită”. Măcar astă mă face să uit de milioanele de gume de mestecat ce au căzut mai mult/mai puţin intenţionat din gurile unora prin tot oraşul. Alte specii sau or fi tot asta cu marcajul salivar?

Deviez de la poveste. Ajung la destinaţie şi urc la etajul 3. Schimb 2 vorbe. Zâmbete.

Cobor la etajul 2. Mi se spune să scriu cu mâna mea.

Îmi tremură. Nu-i o zi bună joia pentru alegeri. Măzgălesc cuvintele şi plec. Pe drum simt că îmi dau lacrimile. Am ales greşit. Nu acum ci acum câţiva ani. Am renunţat la un vis. Mă întorc din drum. Mă răzgândesc de câteva ori. Mi-aduc aminte cuvintele tremurate cu mină de pix. Management cultural. Ce înseamnă asta? Că o să fiu directoare de teatru? Duuuoamne Fereşte!

Într-un final mă întorc. Dau năvală pe scări. Intru puţin şifonată în birou. Zâmbesc încurcat şi spun că m-am răzgândit. Stârnesc râsete. Ca şi cum timpul ar sta în loc în biroul ăla erau aceeaşi oameni. Tai cu o linie dreaptă. Scriu Jurnalism Teatral şi semnez.

O fată mă întreabă de ce m-am răzgândit. Mă întorc şi articulez ca prin vis: Măcar de partea asta sunt mândră.

Drumul înapoi e fad. Măcar ce va scrie pe diploma mea de licenţă e hotărât.

Ajung acasă, deschid laptopul şi mă uit liniştită la Dear Wendy.

Berlin my love

M-am tot gândit dacă să scriu despre experienţa asta.

Citeam de curând într-o revistă că una dintre opresiunile comuniste a fost şi limitarea libertăţii de mişcare până  aproape de intezicere. Azi am auzit la radio că în Republica Moldova comuniştii au cele mai multe voturi şi probabil vor conduce.

De ce am început cu asta?

Pentru că fiecare loc în plus te schimbă definitiv şi complet. Începi să auzi alte lucruri, să fii mai atent. E un fel de lecitină care te prinde. (Cam ciudată comparaţia, huh?).

De Berlin e greu să nu te îndrăgosteşti. Trebuie să fii complet îngheţat ca să nu-i simţi vibraţia, că să nu ţi se facă pielea toată ca a unei găini zgribulite când ajungi să atingi cu mâinile zidul Belinului. Şi dacă nu înţelegi exact ce a fost ţi se explică peste tot în tăcere sau prin cuvinte: aici au existat oameni care şi-au trăit viaţa captivi, doar pentru că au avut ghinionul să fie aia casa lor..

Citind o să aveţi senzaţia că Berlinul e un loc în care te acoperă tristeţea. Dar de fapt adevărul e că toată istoria lui dramatică, plină de urmele războaielor e perfect complementară cu toată explozia de tinereţe şi zîmbetele oamenilor de pe toate străzile. Dacă saluţi oamenii pe stradă îţi răspund amabil şi cu toate că e permis consumul de băuturi alcoolice pe stradă sau în mijloacele de transport în comun nu am văzut oameni care să fie băuţi excesiv sau  de care să-mi fie frică.

Dacă e ceva care te poate fascina în Berlin este arta contemporană manifestată în special în clădirile care au rămas nelocuite după `89, odată cu căderea zidului. ..Şi transportul lor în comun, care ar putea atinge perfecţiunea până la inventarea teleportarii. E fascinant şi faptul că acceptă şi povestesc ce au trăit părinţii lor. Că nu fumează în majoritatea barurilor. Că au străzile curate. Că aleargă sau merg cu bicicleta (nu există blocaje în trafic) sau stau pe iarbă în parcuri.

Berlin e mai mult decât un oraş frumos. E un loc de care mi-e dor de el ca de o un prieten.. Pentru că e atât de viu.

Sincer, îmi vine să zâmbesc când mă gândesc că am avut norocul să mă nasc în timpuri în care să mă pot plimba.

*Asta ar fi cam 1% din cât de mult m-a impresionat oraşul ăsta magic.

Pixel Time

Acesta este roboţelul meu preferat. Vroiam să-l arăt tuturor, pentru ca este superb.

Alte minunăţii pixelate marca LuluBaby la HelloTango.

Restul e istorie…

Tănase (fara diacritice)

G.A: catalin imi da un iepurash pitic

G.A: sa-l cresc

mirela ®: *zambet larg*

G.A: dar ramane mic

G.A: ca e rasa pitica

mirela ®: adevarat

mirela ®: ?

G.A: ta na na ana na ana ana ana na a

mirela ®: un animalut adevarat

mirela ®: ?

G.A: daaaaa

G.A: acum cer poze

G.A: si detalii

mirela ®: (duoamne.. in ce lume traim.. mi se parea asa fantastic.. ma asteptam sa fie unul virtual)

mirela ®: -tamaguci or smtng-

G.A: *rasete*

mirela ®: pot sa pun conversatia asta pe blog?

mirela ®: *zambet larg*

mirela ®: pretty pls?

Să spun simplu: mulţumesc.

Unul dintre defectele mele, care de altfel m-au făcut să termin facultatea – şi fiu licenţiată a unei secţii la care the main thing e să citeşti, să observi şi să-ţi dai cu părerea – e sinceritatea mea debordantă în ceea ce priveşte diferite aspecte. De exemplu dacă am ceva draguţ şi cineva îmi face un compliment, eu încep să înşir părţile negative de exemplu.. e doar un fals, s-a decolorat deja, se zgârie uşor.. în locul cuvântului care ar lăsa zâmbete să se ducă de la sine nu să fie înlocuite de frunţi încruntate.

Astfel reuşesc mai mult sau mai puţin conştient să mă găsesc în cele mai ciudate situaţii.

Tuturor celor cărora le-am provocat încruntări – scuze şi le simplu mulţumesc.

Reservoir Dogs

Ultima treaptă antidepresivă până la pastile, la mine e izolarea în lumea fantastică şi comodă a filmelor. Mă simt în siguranţă în faţa unui ecran. Încă n-am testat filemle 3D.. mai aştept un pic în inocenţa iubitorului de peliculă/avi/ceformatmaigăsim.net care trăieşte vieţile personajelor cumva asigurat.

Unul dintre ultimele filme pe care le-am văzut zilel-astea este Reservoir Dogs al lui Tarantino.

Culmea e că de fapt l-am văzut cumva masacrat după prima vizionare. Adică, de fiecare dată când deschid dvdplayerul ca să mănânc supă stând pe canapeaua din sufragerie, în loc să mă uit la altceva, revăd bucăţi din filmul ăsta. Are dialogurile alea superb de logice – şi chiar nu sunt o mare fană Tarantino – şi toată contradicţia aia între muzică, atitudinea personajelor şi situaţie. De la kamikaze până la patologic toate personajele sunt nebune de legat. Nu degeaba la finalul filmului mare lucru dacă rămîne unul în viaţă.

Dacă nu l-aţi văzut şi e o seară în care n-aveţi chef să o vedeţi din nou pe Angelina Jolie, cred că o să vă placă ideea mea.

Post scriptum: la prima vizionare filmul pare cam sângeros, dar la a doua deja te captează mai mult dialogurile şi pasele cu replici.

Nice gift.. what can i say..

Yes, please

One thing never gets overrated. That`s smiling.