Camera lui Johan era ca un loc magic. Timpul îşi pierdea valoarea acolo. Era complementar cu nisipul din clepsidre.

Johan îi măsurase toate colţurile folosind matrici şi împrăştiaşe în ea, mai alandala, mai organizat, în funcţie de cheful pe care îl avea, tot felul de note muzicale.

De câteva ori încercase să arate o parte din notele agăţate pe sfori imaginare unor fete, însă niciuna credea el, nu le văzuse. Aşa că de la un timp se hotărâse să renunţe definitv. Credea că femeile inteligente sunt prea departe, iar cele frumoase sunt prea întinate pentru notele lui muzicale. Se îneca în cearşafuri şi vedea în umbrele de pe tavan urmări nefaste ale aşteptării lui.

Reacţia cea mai ciudată a camerei Johaniene era la unele lacrimi, lacrimile potrivite. Atunci se făcea înţeles de ce scârţâia îngrozitor patul lui, la fiecare mişcare. Era făcut din scorţişoară… de fapt, e mult spus făcut; Johan pusese toate sunetele de scorţişoară să-i însoţească patul. Lacrimile potrivite erau doar cheia în care trebuiau cântate notele, pentru ca sunele să iasă corect, ca o simfonie. A scorţişoarei…

Johan însă fusese bolnav când revelaţia se produsese.

Îi ardeau tâmplele şi ochii îi sclipeau îngrozitor. Credea că patul nu-l lăsa să doarmă. Tind să cred că făcuse totuşi o alergie de la faptul că lipsea o cheia sol de la începutul unui portativ sau pentru la acel moment nu mâncase de mult sarmale.

Lumea se împărţise în două. Era el şi restul lor. Restul oamenilor. Johan şi lumea întreagă. Viaţa lui nu i s-a părut niciodată simplă, dar cu cât încerca să facă ceva cu atât i se părea mai complicat tot.

Încercase să fugă în Finlanda, unde cunoştea o fată drăguţă, în ideea de a salva delfinii şi găsise doar oferte descurajante. Mai ales pentru că el, Johan, era genul de om care se bucura intens pentru lucrurile frumoase care se întâmplau, ca de exemplu să câştige Poli Timişoara în faţa Clujului la fotbal. Ăsta a fost un motiv destul de bun să bea singur o sticlă întreagă de şampanie. Ştia că unele bucurii mărunte le poti savura doar singur.

Johan iubise o fată care se dovedise a fi prea departe. Asta îl îndepărtase de restul lumii. Îi furase ceva din încredere, cum fac toate marile iubiri când se termină.

Apoi începuse o facultate şi o abandonase pentru alta. De la un timp credea că facultatea îl abandona pe el şi nu invers.

Trăia mai mult ascuns dincolo de sticle de bere al căror conţinut îl consumau alţii mai mult şi învăluit în aromă de salvie. Îşi asculta bătăile inimii chiar înainte să adoarmă ca să fie sigur că încă mai trăieşte şi visa printre melodiile din playlist la o lume care arată cu totul altfel.

De la o vreme însă îl urmăreau un fel de Furii antice pe care le denumise Depresiile. Grii-negre şi insistente.

În restul timpului cânta. Superb. Dar îi era frică de el şi de faptul că muzica ar putea să-l ducă undeva. Şi cine ar putea să-l condamne că-i e frică, într-o ţară în care dacă eşti altfel soluţia e să fii uniformizat şi nu încurajat să faci ceva…

Fuck you Romania!

ps: Sunt trimisă de God de la departamentul Lui de Resurse Umane. Îşi Cere scuze că în Romania nu exista aşa ceva. Cică mai durează. M-a rugat să aleg eu deşertul pentru numele Lui.. propuneri?